„Lasati copiii sa se plictiseasca...”

_ Auzi, stii ceva? M-am gandit sa ti-l dau pe fi-miu ca sa-l cresti.
Incep si rad copios. Apoi, auzind tacere in mobilul meu, continui:
_ Asta-i buna!
De „dincolo”, in continuare tacere... Simt ca trebuie sa spun ceva mai „consistent”... totusi imi vine doar o expresie standard: Ma onoreaza propunerea ta, da’ m-as multumi cu ce am facut pana acum (facand astfel referire la cei doi copii ai mei)!
_ Ma miram eu sa accepti... Apoi liniste... dupa care a continuat: Da’ tu ai putea face coaching cu el?
Ma surprinde intrebarea. Credeam ca urma sa vorbim doar despre activitatea de coaching din Romania, la inceputul interviului. Aleg sa raspund afirmativ. Brusc imi dau seama caaa...
_ Ce varsta are fiul tau?
_ 15, impliniti. Da capacitatea anul acesta. Si nu invata nimic. Ma suna profesorii de la scoala ca a luat note mici la simulare... I-am angajat si meditatori... ca eu l-am ajutat pana intr-a sasea, apoi nu m-am mai priceput, iar acum parca nici nu-i pasa... Cu fata a fost altfel... Nici n-am stiut ca am copil. Numai 10 pe linie a luat. Asta, baiatu’, imi zice sa il dau la home schooling dintr-a unspea, ca a aflat el ca pana intr-a zecea este obligatoriu invatamantu’, apoi poti face ce vrei... Sta numai cu ochii in internet!
Gasesc un moment de pauza si zic: Dupa ce va face 18 ani voi lucra cu placere cu fiul tau, daca el o sa ma accepte.
Apoi am revenit la subiectul discutiei initiale. La final am stabilit sa ne „imprietenim” pe Facebook.

Dupa cateva zile am citit un articol pe Facebook despre utilitatea plictiselii in viata copiilor. Mi-am adus aminte ca am avut si eu momente in vacante in care m-am cam plictisit... (M-am surprins ca zambeam!). M-am hotarat sa il transmit catorva persoane dragi mie si ultima pe lista a fost interlocutorul de mai sus (sper ca nu se va necaji prea tare cand va citi ca a fost „ultima persoana”!).

Saptamana trecuta m-a sunat sa-mi multumeasca pentru ca i-am transmis articolul cu pricina.
_ L-am trimis pe fiul meu la fratele meu in ... (un orasel in zona subcarpatica). I-am spus ca are nevoie de ajutor, cumnata-mea fiind plecata sa-si ajute fiica care a nascut de curand. Accesul al internet... intre 8 si 10 seara. Atat. Prima saptamana fiu-miu se trezea pe la 11-12, ca la Bucuresti. Dupa a doua saptamana, ma chema sa-l luam acasa.
Prind o pauza si intreb:
_ Ce a facut la capacitate?
_ A luat 9 si ceva la mate si in rest praf. A ajuns la un liceu... asa-si-asa. Vazand ce a facut, l-am trimis la „plictiseala”. I-am spus ca dupa asemenea rezultate, vacanta asta face ce-i spunem noi... Fara Franta, fara Germania, fara tabara... Asta e! Dupa a treia saptamana, a inceput sa mearga la frati-miu sa-l intrebe cu ce il poate ajuta. Asa ca a sapat, a dat cu grebla, a vopsit un gard de lemn – seara mi-a povestit cum se vopseste lemnul fata de metal... Ce mai! Le stia pe toate. In a patra saptamana, am inceput sa vorbim despre ce sanse are la facultate din liceul in care a ajuns... Inainte cand aduceam vorba despre facutate isi dadea ochii peste cap... „Iar de-astea d’ale tale? Facultatea este pentru fete.”
_ Da’ cand ti le spunea pe toate astea (eram curios foc!)?
_ Ah, pai, in fiecare seara vorbeam pe mobil, ca deh, sa nu se simta baiatu’ exilat. Mi-am adus aminte ca imi spuneai ca in coaching toata munca este a clientului, iar tu, in calitate de coach, trebuie sa fii acolo pentru sprijin. Eu atat am vrut sa fac!
_ Imi permiti o completare?
_ Sigur! Te rog!
_ Sa stii ca, in cazul reusitei, succesul este in intregime al lui!
Liniste... Apoi cu o voce gatuita aud ca de abia se mai poate stapani:
_ Asta si imi doresc! Ii doresc... tot succesul din lume! (un oftat adanc) Iarta-ma! Trebuie sa inchid! (Apoi cu o voce ceva mai sigura.) Insa nu inchid inainte de a-ti spune „intamplarea” de aseara:
„Azi am facut aia, si aia, si ailalta si am citit.
Am crezut ca n-aud bine si l-am intrebat: Ai citit?
_ Da, am citit. Dupa-amiaza ma plictiseam si am inceput sa citesc.
_ Ai citit o carte? Ai citit dintr-o carte?
_ Da... maine o termin.”
Am inchis telefonul. Ma surprind ramas pe ganduri... Imi amintesc din nou cuvintele pe care le-am citit candva: „Lasati copiii sa se plictiseasca”.